Șoricelul și Motanul — poveste animată pentru copii

Povestea pe scurt

Un motan flămând pândește după colț când zărește un șoricel mititel ieșit după o firimitură. „Prânzul e ca și prins!” toarce el mulțumit, gata să se repeadă. 🐱

Dar șoricelul are urechi ascuțite și o minte și mai ascuțită. La fiecare salt al motanului, el scornește câte o șiretenie care îl lasă pe cel mare cu botul în praf. Cine va câștiga întrecerea — puterea sau istețimea? 🐭

Povestea completă (de citit)

Într-o casă veche de la marginea satului locuia o familie de șoricei. Aveau cămara lor mică în spatele peretelui, un covoraș din scame și o ușiță rotundă prin care ieșeau, seara, după firimituri. Trăiau în tihnă — până în ziua în care stăpâna casei a adus un motan mare, cu blana vărgată și cu labe cât o nucă.

De atunci, liniștea s-a dus. Motanul stătea ziua întreagă lângă sobă, cu ochii pe jumătate închiși, dar de câte ori un șoricel scotea mustața pe ușiță — hop! — labele lui se abăteau ca două ciocane peste podea.

— Nu mai putem trăi așa, a oftat cel mai bătrân dintre șoricei. Ne e foame, iar cămara e la trei pași de noi.

Cel mai mic dintre ei, un șoricel cenușiu cât o alună, a ciulit urechile.

— Atunci hai să nu mai coborâm pe podea, a spus el. Să mergem pe grindă, pe sus. Motanul e mare și greu — nu urcă acolo.

Așa au făcut. Șoriceii au învățat să meargă în șir pe grinda de lemn de sub tavan, până deasupra cămării, iar de acolo coborau pe un ghem de sfoară. Motanul se învârtea pe jos, dădea din coadă și mieuna a pagubă:

— Miaaau! Nu se poate! Trebuie să scornesc ceva.

Și a scornit. S-a agățat cu labele din față de un cui din perete și a rămas atârnat, nemișcat, cu ochii închiși și cu limba puțin scoasă, ca și cum ar fi fost o blană uitată în cui.

Când au ieșit pe grindă, șoriceii au încremenit.

— Priviți! a șoptit unul. Motanul… a pățit ceva!

— S-a sfârșit cu frica! a strigat altul. Coborâm!

Numai șoricelul cel mic n-a mișcat un pas. S-a așezat pe grindă, și-a sprijinit botul în labe și a privit lung, cu capul într-o parte.

— Stați puțin, a zis el. Ia uitați-vă la coada lui.

Toți au privit. Coada motanului se legăna încet, ca un șarpe leneș.

— Și ascultați, a mai spus șoricelul. Auziți?

Din pieptul „blănii uitate în cui” venea un sunet abia auzit: tor-tor-tor… Motanul, prea mulțumit de șiretlicul lui, începuse să toarcă.

— Motanule, a strigat atunci șoricelul cel mic de pe grindă, poți să stai în cui până la Paște! Chiar dacă ai fi un sac cu făină, tot nu m-aș apropia de tine!

Motanul a sărit jos, roșu de ciudă — adică pe cât poate un motan vărgat să se facă roșu — și s-a repezit la perete. Dar șoriceii erau deja sus, în șir, pe grinda lor, iar el a rămas la mijlocul camerei, mieunând singur.

De rușine, a doua zi motanul a plecat să vâneze în șură. Iar în casa veche de la marginea satului, șoriceii au coborât liniștiți la cămară.

— Cum ai știut? l-a întrebat cel mai bătrân pe șoricelul cel mic.

— N-am știut, a răspuns el. Doar m-am uitat cu atenție înainte să mă bucur.

Morala poveștii: cine se uită bine înainte să se arunce scapă din multe primejdii — iar istețimea celui mic prețuiește mai mult decât puterea celui mare.

Sfârșit. 🐭🐱

Varianta animată e mai sus pe această pagină.

De ce le place copiilor

• Goana dintre motan și șoricel ține atenția trează de la primul minut
• Cel mic și isteț învinge — exact răsplata pe care copiii o așteaptă
• Bun prilej de discuție: „cum te ajută mintea când ești mai mic decât ceilalți?”