«Mă plictisesc!»: ce faci când copilul nu știe ce să facă cu el
E sâmbătă după-amiază, afară plouă, iar din camera copilului vine propoziția pe care o știe orice părinte: „Mă plictisesc!”. De obicei urmată de „Pot să mă uit la desene?” sau „Îmi dai telefonul?”.
Prima reacție e să rezolvăm repede. Propunem zece activități, scoatem plastilina, căutăm o fișă, iar copilul le refuză pe rând. Sau cedăm și dăm ecranul, pentru liniște. Amândouă sunt reacții firești. Dar plictiseala nu e o urgență, și de multe ori merită lăsată să-și facă treaba.
De ce se plictisesc copiii mai des decât credem
Un copil de 3-9 ani are o zi foarte ritmată de alții: grădinița sau școala au program, activitățile de după au program, iar acasă, de multe ori, ecranul umple golurile. Când programul se oprește brusc, copilul nu are încă exercițiul de a-și umple singur timpul. „Mă plictisesc” înseamnă de cele mai multe ori „nu știu cu ce să încep”.
Mai e și o altă explicație: după desene sau jocuri pe tabletă, tot ce e pe hârtie sau din lemn pare lent. Nu e că jucăriile sunt plictisitoare, ci că ritmul lor e altul. Creierul are nevoie de câteva minute ca să se obișnuiască din nou cu el. Dacă oprirea ecranului e și ea o luptă, găsești idei în articolul despre cum oprești desenele fără scandal.
Plictiseala are un rost
Momentele în care copilul nu are nimic de făcut sunt cele în care inventează: un magazin din cutii, o poveste cu jucăriile, un joc cu reguli noi. Joaca pe care și-o găsește singur îl ține de obicei mai mult decât cea pe care i-o propunem noi, pentru că e a lui.
Asta nu înseamnă că îl lași singur cu plictiseala o după-amiază întreagă. Înseamnă doar că nu trebuie să vii tu cu soluția în primele zece secunde.
Ce îi spui când zice „mă plictisesc”
- Recunoaște ce simte. „Da, e o după-amiază lungă și nu știi ce să faci.” Nu „Cum să te plictisești, ai o cameră plină de jucării?”. A doua variantă îl face să se apere, nu să caute.
- Nu veni cu o listă. Zece propuneri înseamnă zece refuzuri. Una sau două, spuse în treacăt, sunt de ajuns: „Poate construiești ceva pentru urșii tăi?”
- Dă-i un început, nu tot jocul. „Fă-mi un bilet de intrare la un spectacol” sau „Ascunde trei jucării și desenează-mi o hartă” pornesc jocul, iar restul îl face copilul.
- Lasă câteva minute de gol. Dacă nu se întâmplă nimic imediat, e în regulă. Multe jocuri bune încep după cinci minute de stat pe canapea.
Pregătește dinainte câteva „uși” spre joacă
Ajută mult să existe acasă câteva lucruri la vedere, la îndemâna copilului, fără să ceară voie:
- o cutie cu hârtie, creioane, foarfecă pentru copii și lipici;
- câteva jucării deschise, care pot fi orice: cuburi, piese, eșarfe, cutii goale;
- o mică rezervă de jocuri pe hârtie, pentru zilele cu ploaie.
Pentru ultima categorie, am pus pe site jocuri de printat: bingo cu calcule, ghicitoarea din hârtie de pliat, jocuri de masă cu zarul și o pagină cu patru jocuri cu creionul pentru doi, precum X și 0 sau puncte și pătrate. Merită printate câteva dinainte și puse într-un dosar, ca să nu le cauți tocmai când copilul se plictisește.
Poveștile, un loc bun de pornire
Un copil care nu știe ce să facă poate porni de la o poveste pe care o cunoaște: își construiește casa celor trei purceluși din perne, joacă lupul și vulpea cu păpușile sau inventează ce s-a întâmplat după final. Poți să-l ajuți cu o întrebare: „Ce crezi că a făcut iepurașul a doua zi?”. Cum pornești o astfel de poveste fără pregătire găsești în articolul despre cum inventezi o poveste pe loc, iar idei de personaje în poveștile pentru copii de pe site.
Cât timp e normal să stea singur la joacă
Nu te aștepta la ore întregi. Un copil de 3-4 ani se joacă singur, de obicei, câteva minute la rând, iar unul de 6-7 ani poate sta și o jumătate de oră la un joc care îi place. Detalii pe vârste găsești în articolul despre cât timp poate sta copilul concentrat. Joaca singur se învață treptat, ca orice altceva.
Când plictiseala spune altceva
Uneori, „mă plictisesc” spus des, mai ales dacă vine cu tristețe, lipsă de chef pentru lucruri care înainte îi plăceau, somn sau apetit schimbat, poate fi semnul că se întâmplă ceva mai mult. În astfel de situații vorbește cu medicul pediatru sau cu un psiholog pentru copii.
Articolul are scop informativ și nu înlocuiește sfatul medicului pediatru sau al unui specialist în dezvoltarea copilului.