Vulpea și Strugurii — fabulă animată pentru copii

Povestea pe scurt

Într-o zi toridă de vară, vulpea flămândă zărește într-o vie struguri copți, aurii, zemoși — atârnând sus, pe bolta viței. Sare o dată… sare de două ori… își ia avânt și mai sare o dată!

Degeaba: strugurii rămân de neatins. Și atunci vulpea, țanțoșă, pleacă bombănind celebrele vorbe: „Nici nu-i voiam — sigur sunt acri!” 🦊🍇

Povestea completă (de citit)

Era o zi de vară cum rar se pomenește. Soarele ardea de dimineață, iarba pârâia sub labe, iar izvorul din marginea pădurii secase de-o săptămână. Prin poiană umbla o vulpe cu blana prăfuită și cu burta lipită de spinare, adulmecând în dreapta și în stânga.

— Ce zi! oftă ea. Nici un șoarece, nici o pasăre, nici măcar o boabă de zmeură. Mi-e o sete și o foame de aș mânca și frunzele din copac.

Mergând așa, a ajuns la marginea unei vii. Și acolo, deasupra capului ei, pe o boltă de viță împletită între doi araci, atârnau cei mai frumoși struguri pe care îi văzuse vreodată: mari, aurii, cu boabele atât de coapte încât păreau gata să plesnească de zeamă.

Vulpea se opri și înghiți în sec.

— Aha! zise ea, lingându-se pe bot. Prânzul meu! Și încă unul dulce.

Se așeză pe labele dinapoi, își făcu vânt și sări — hop! Vârful botului nu ajunse nici pe departe la struguri. Boabele se legănară puțin în vânt, ca și cum ar fi râs de ea.

— Nimic, își zise vulpea. N-am luat destul avânt.

Se dădu câțiva pași înapoi, alergă și sări din nou — hop! De data asta ajunse ceva mai sus, dar tot degeaba: strugurii rămâneau acolo, la fel de aurii și la fel de departe.

— Bine, bine. A treia oară e cu noroc, mormăi ea.

Se dădu și mai înapoi, își luă avânt mare de tot, alergă cât o țineau picioarele și sări cu toată puterea — hop! Se izbi cu botul de arac, căzu pe spate în praf și rămase o clipă așa, cu labele în sus, privind strugurii de jos.

Vulpea se ridică, își scutură blana și mai încercă o dată. Și încă o dată. Sări până i se tăie răsuflarea și până i se muiară picioarele. Sări până când soarele ajunse drept deasupra viei, iar limba îi atârna de oboseală.

Strugurii nu se clintiseră nici măcar cu un deget.

Atunci vulpea se opri. Se uită în jur, să vadă dacă a văzut-o cineva. În tufiș, o vrăbiuță o privea cu capul plecat într-o parte.

— Ce te uiți așa? îi zise vulpea, ridicând nasul în vânt.

— Nu ai reușit să ajungi la struguri? ciripi vrăbiuța.

Vulpea își drese glasul, își netezi blana cu laba și spuse cât putu ea de țanțoș:

— Eu? Să nu ajung? Vai de mine, dar cine ar vrea struguri ca ăștia? Sunt verzi și acri, se vede de la o poștă! Mi-ar strepezi toți dinții. Nici nu-i voiam. Am sărit așa, ca să-mi dezmorțesc picioarele.

Și plecă mai departe, cu coada sus, prin praful drumului.

Vrăbiuța se uită după ea, apoi zbură până sus, pe boltă, ciuguli o boabă și închise ochii de plăcere.

— Acri? ciripi ea. Sunt cei mai dulci struguri din toată via!

De atunci, când cineva vorbește urât despre un lucru pe care nu-l poate avea, oamenii își aduc aminte de vulpea din vie și spun zâmbind: „A, sigur — strugurii sunt acri.”

Iar morala fabulei e ușor de ținut minte: e ușor să spui că nu-ți place ceva atunci când nu poți să-l obții. Mai cinstit — și mai curajos — e să recunoști: «N-am reușit acum, dar poate voi reuși altă dată.»

Sfârșit. 🦊🍇

Varianta animată e mai sus pe această pagină.

De ce le place copiilor

• Săriturile repetate ale vulpii sunt un moment de comedie fizică pe care cei mici îl adoră
• Cea mai scurtă fabulă din colecție — perfectă înainte de culcare sau ca prim contact cu fabulele
• Morala e un instrument de aur pentru părinți: copiii recunosc repede „strugurii acri” în viața de zi cu zi