Motanul cel Lacom — poveste animată pentru copii

Povestea pe scurt

Motanul nostru are tot ce și-ar dori o pisică: un culcuș cald, un bol plin și liniște. Și totuși, nimic nu-i este de ajuns. Vrea mereu mai mult — și numai pentru el, nici o firimitură pentru altcineva. 🐱

Cu cât adună mai mult, cu atât pofta lui crește, până când lăcomia îl împinge la o ispravă care se întoarce împotriva lui. Oare va învăța motanul că a avea totul nu înseamnă a fi fericit?

Povestea completă (de citit)

A fost odată, într-o gospodărie de la marginea satului, un motan mare și pufos pe care toți îl strigau Motanul cel Lacom. Și pe bună dreptate îl strigau așa, fiindcă motanul acesta nu se sătura niciodată. Oricât îi punea gospodina în bol, el mânca tot, lingea bolul până lucea și, imediat după aceea, începea din nou:

— Miau! Mi-e foame! Miaaau! Mi-e tare foame!

Într-o dimineață, gospodina a plecat la târg și i-a lăsat motanului o strachină plină cu lapte și trei plăcinte pe masă.

— Ai grijă de casă, motănele. Mănâncă frumos și lasă și pentru diseară!

— Torc, torc, sigur că da! a răspuns motanul, cu ochii deja lipiți de strachină.

Lip, lip, lip! — laptele s-a dus într-o clipă. Hap, hap, hap! — și plăcintele au dispărut la fel de repede. Dar burtica motanului tot nu s-a liniștit.

A coborât atunci în pivniță, unde a găsit o oală cu smântână.

— Numai o linguriță, s-a gândit el. Ce, se supără cineva pentru o linguriță?

A mâncat toată oala. Apoi a găsit un coșuleț cu ouă și le-a mâncat și pe acelea. Apoi o bucată de cașcaval, pe care o păstra gospodina pentru sărbători. Cu fiecare înghițitură, motanul se făcea mai rotund, mai greu, mai umflat — dar pofta lui nu se micșora deloc.

În curte, cocoșul l-a văzut prin ferestruica pivniței și a strigat:

— Cucurigu! Motane, ajunge! Lasă și pentru ceilalți!

— Ba nu ajunge! a bombănit motanul cu gura plină. Eu sunt cel mai flămând din curtea asta!

Când a vrut, în sfârșit, să iasă din pivniță, s-a întâmplat ceva ce motanul nu prevăzuse: nu mai încăpea pe ușă. Se umflase atât de tare, încât a rămas înțepenit la jumătatea drumului, cu capul afară și cu burta înăuntru. A împins, a tras, a mieunat cât a putut de tare:

— Miaaau! Ajutor! M-am blocat!

Au venit toți: cocoșul, găina cea bălțată, cățelul și chiar șoricelul din pod. S-au uitat unii la alții și au început să tragă de el — cocoșul de-o labă, cățelul de cealaltă, găina împingea din spate, iar șoricelul îl gâdila la nas ca să-l facă să strănute.

— Hapciu! a strănutat motanul.

Și, cu strănutul acela, a ieșit ca dopul dintr-o sticlă și s-a rostogolit în iarbă, cu labele în sus. A stat așa un timp, privind cerul și gâfâind.

— Vai, ce rușine… a oftat el. Am mâncat tot, singur, și tot nemulțumit am rămas. Iar când am avut nevoie de ajutor, tot voi ați venit — voi, cei cărora nu le-am lăsat nicio firimitură.

Șoricelul s-a apropiat sfios și i-a întins o coajă de cașcaval, ultima pe care o mai avea.

— Ține. E puțin, dar e împărțit.

Motanul a luat coaja, a rupt-o în două și i-a dat jumătate înapoi șoricelului. Și, lucru ciudat, bucățica aceea mică i s-a părut cea mai gustoasă din toată ziua.

De atunci, când gospodina îi punea mâncare în bol, motanul lăsa mereu o parte deoparte: o linguriță pentru cățel, o firimitură pentru șoricel, câteva boabe pentru găină. Nu mai mânca nici pe departe atât de mult ca înainte — dar, ciudat, se simțea mult mai sătul.

Fiindcă așa este: lăcomia umple burta, dar lasă inima goală. Bucuria adevărată nu vine din cât ai, ci din cât împarți.

Sfârșit. 🐱🧀

Varianta animată e mai sus pe această pagină.

De ce le place copiilor

• Motanul poznaș și mereu nesătul îi face pe cei mici să râdă
• Lecția despre lăcomie și despre a împărți se înțelege dintr-o privire
• Un bun început de discuție: „ce simte cineva care nu se mulțumește niciodată?”